Ştiu că îţi doreşti să trăim mai departe aşa cum ai ştiut tu să trăieşti.
Cu multă dragoste, Văru’ Gherghel
Du-te la blogu' tău!
24 de ani, uşor încurcat de asfalt şi pixeli, viitor jurnalist, actual fotograf, fost paria. Fumător ocazional. Mândru deţinător de pick-up Tesla mai în vârstă decât mine. Amator de concerte în aer liber, cărţi noi şi vin basarabean. P.S. dacă făceam prostii şi nu mă jucam frumos, eram repede expediat de către ceilalţi copii sau de tutorii acestora. aşa că protestam puţin, apoi mă duceam la “blocu” meu. azi simt nevoia să întorc f(r)aza, din drag de gri shmirtzic [at] gmail.comArhiva pentru 13
niciodată nu e prea târziu
pe când eram micuţ şi locuiam la apartament, aveam în cameră biblioteca asta (atunci era plină de cărţi, acum probabil ar ceda sub greutatea lor). cu siguranţă, unii dintre voi cunosc modelul, a fost foarte apreciat înainte de ’89. piesele din care este compusă sunt destul de greoaie şi dificil de mutat, aşa că mişcările erau rare. din când în când pierdeam lucruri în spatele bibliotecii – de obicei lucruri cu care mă jucam intens, deci importante. le recuperam după multă vreme, treceau luni întregi până să le revăd. ştim doar că sunt acolo şi aşteptam cu nerăbdare momentul. momentul venea, dar, de fiecare dată, simţeam că bucuria a dispărut. nu cred că era din cauza aşteptării, deşi posesia nu egalează niciodată dorinţa. pur şi simplu era prea târziu. a, până în facultate nu am avut vreun fel de pet.
this is căthelu
urmăreşte libertatea
mă mut în cealaltă cameră sătul de zgomotul televizorului ce-mi oferă mereu soluţii fără ieşire mă învârt de la un colţ la altul îngrozit de piaţa unirii transformată în ciment ar trebui să-mi pese puţin măcar că nu mai e niciun loc pentru nimeni nu mai e cu picioarele pe pământ mă închid mereu schimb coliviile între ele sau una peste alta -matrioşka din fiecare- în căutarea unei fisuri către exterior uit mereu că un afară nu există totul se întâmplă aici şi acum trebuie doar să nu pierd vreun cadru filmul se derulează pe repede-înainte e tot mai greu să mai urmăreşti ceva când pentru cei mai mulţi libertatea însemnă cel mai bine vândut ziar din românia
de seară şi de întuneric
E rece pământul ca după război şi tot ce cunoşteai cândva a rămas prea departe. Stai şi-ţi numeri cicatricile, soul-ja, nu mai ştii de ce le meriţi pe toate, dar le numeri. De parcă ar fi medalii. Dreamcatcher. Asta ţi-ar prinde bine acum, vezi că nu-ţi mai găseşti ţara şi doar câinii mai răspund la salut, acolo ştiai să fii atât de fericit încât nu-ţi mai trebuia nici de mâncare.
Ţie îţi place să stai singur? Nu îmi place, da’ mai bine singur şi de rahat decât să nu pot vorbi de faţă cu voi!
Ţi-au ajuns două minute de linişte? Nu linişte caut, ci conştienţă. Dacă voiam linişte, este, Har Domnului, pe lumea cealaltă..
Mă pulă-de-om, eşti bun de călugărit!
Treize. La Mort.
mi-a întins mâna şi mi-a zâmbit. i-am luat palma micuţă în palma mea. ea a întors-o şi mi-a lăsat obiectul ce-l ţinea. arcanum XIII.
şi nu mai pot să o arunc de această dată, nu mai am de ales. arcanele mari nu au imaginea dublată, aici nu se umblă cu jumătăţi de măsură. şi nu se merge înapoi.
aa, să nu uităm
încă o carte de 13. doar că de data asta nu mai e în mâna mea, e doar pregătită pentru mine. s-ar putea să fie doar sentimente urâte acumulate timp de şase luni, s-ar putea să fie doar frica de a merge înainte, s-ar putea să n-am dreptate. ce ar fi trebuit să fie 24 de ore extraordinare s-a transformat în incertitudine şi într-o nouă criză de gastrită.
oricum, felicitări! am terminat, pot să-mi scot numărul facultăţii din agendă
1/3 verticală, 1/3 orizontală
ţi-am făcut o fotografie ca la carte. erai îmbrăcată în roşu, ceea ce a dă bine la contrast. nici n-am ars-o prea mult, deşi era pe la amiază. te-am încadrat frumos, pe podul de nuc. mai e acolo, în dreapta, un proaspăt tătic, mai jos – un grăsun grăbit cu vată de zahăr..
ca de obicei, te îndepărtai.
ok, recunosc, am lucrat foarte neprofesionist, de ce n-am surprins mai bine momentul, de ce nu m-am jucat cu profunzimea de câmp, de ce te-am fotografiat din spate?
nu-i nimic, tu ştii că tu eşti acolo. şi eu ştiu că tu eşti
am scăpat pe jos a XIII-a carte (la Mort, Thanatos)
puţinele locuri de descătuşare le-am stropit cu sânge. ca să-mi aduc aminte şi să-mi pese. săptămâni de autodistrugere sistematică, mai mult pentru a întrevedea limitele. e încă prea puţin, unii ajung la un nivel de înţelegere atât de înalt încât mor de infarct mai devreme de 40 de ani.
totul e ciclic. în fiecare an primesc a XIII-a carte, motivul de a aborda calea într-un mod diferit. ca de fiecare dată, simt când se întâmplă şi sunt pregătit: cuvintele sunt arme foarte puternice şi le am întotdeauna la mine. de obicei, nu e nevoie de mai mult de trei pentru a schimba radical măsura paşilor anteriori, construiţi cu grijă. şi totuşi…
j’ai oublie la mort sur le lit d’indifference.
asta ca să-ţi răspund la “ce ai de gând să faci cu viaţa ta?”
surpriza a venit chiar în mijlocul oraşului. mai plăcut decât suburbia, mai liniştitor decât cişmigiul. am putut în sfârşit să-mi spăl sângele de pe faţă. temut de câteva zeci de ori până în acel moment, (pentru necroville, bocanci etc.), aici am fost privit adânc în ochi, ca orice altă fiinţă umană cu apartenenţă la gemutlichkeit. mulţumesc, dincolo de plete, metal şi arcada spartă.
dialog imaginar:
-indiferent de pret?
-nu, nu chiar…putina prudenta…viata e viata si nu se compara cu nimic, daca ne e dat sa alegem intr-o cat de mica masura!?